Pelerini la manastirile din Rusia

Simona Bradean, Liana Stefanescu, Alin Iancu

„Doamne dăruieşte-i să călătorească în pace şi să se întoarcă, în toate slăvind Numele Tău"

Trecem graniţa în Ucraina şi rămânem să ne plimbăm prin Cernăuţi. Nu prea am răbdare, abia aştept să încep drumul cel mare. În sfârşit, ne strângem şi pornim spre Mănăstirea Bănceni. Suntem primiţi de părinţi la intrare şi primim binecuvântarea lor. Părintele ne prinde capul în mâini, la fiecare în parte, să lăsăm acolo la intrare toată nebunia din noi, să ne pătrundă liniştea în toate simţurile. Aici este începutul bucuriei noastre. Este îndemnul Sfântului Serafim la care ne închinăm în Biserică: „Bucuria mea, te rog, sârguieşte să-ţi dobândeşti pacea duhului!"

Mergem şi mâncăm, îmi amintesc de vorba unui părinte din grupul nostru din primăvară: ”N-am văzut atâta mâncare în viaţa mea!”

Construcţia Mănăstirii Bănceni a început cu şapte ani în urmă, ctitorul ei fiind părintele Mihail, fost paroh în satul Boian. Construcţia a durat 3 ani, sfinţirea a avut loc cu 3 ani în urmă. Are 4 altare; cel mai mare în Biserica mare cu hramul Înălţarea Domnului, celelalte trei sunt de fapt trei biserici suprapuse. Biserica cea mai de jos, are intrarea prin corpul de chilii şi poartă hramul Sfântului Serghie de Radonej. Acolo se citeşte Psaltirea neadormită. Mai în vale se află un schit al Mănăstirii care are un program mai special, cu slujbe de noapte si un regim mai sever decât în Mănăstire. La schit nu au acces decât părinţii, mirenii pot intra doar o dată pe an, de hram, la Schimbarea la Faţă. În acea zi se adună zeci de mii de pelerini. În spatele Bisericii sunt câteva morminte; unul a unui prunc, Serghie, copil luat în grijă de părinţi; cel mai mic şi cel mai iubit. A fost foarte bolnav şi s-au sârguit foarte mult să-l ţină în viaţă. Au avut loc multe minuni cu el.

Părintele care slujise, tot întindea braţele spre noi, să ne îmbrăţişeze pe toţi, apoi le lăsa să-i cadă pe lângă corp. Încearcă să ne povestească despre icoana Maicii Domnului. Plânge. Părintele. Icoana are urme de lacrimi. Din Sfântul Altar, a ieşit un frăţior foarte tânăr. Plutea. A ieşit cu teamă. N-am văzut în viaţa mea un chip cu atâta nevinovăţie întipărită pe el. Era întuneric ca şi acum. Numai noaptea am ajuns la Boian. În liniştea nopţii, în toiul rugăciunii. Sunt imagini pe care le simt de câte ori calc acel tărâm, iar apoi le duc acasă, le duc în suflet.

Noaptea, în drum spre Kiev. Suntem mulţumiţi de confortul autocarului; chiar se poate dormi în el. Dar este un curent foarte mare. La început nu-l luăm în seamă, dar pe parcurs devine din ce în ce mai pătrunzător. Până dimineaţă, victimile sunt destule. Răcim. Mie chiar nu-mi vine să cred. E prima dată când răcesc la drum. Şi zdravăn. Timp de o săptămână mă voi trezi cu febră mare în fiecare dimineaţă. Şi cu o teribilă stare de ameţeală. O ciudată ameţeală de care voi scăpa în seara când ne vom opri la metocul Solovăţului. În două zile de la plecare descoperim că am fi putut să nu stăm în curent, dacă eram mai atenţi. Uşa din spate trebuia urmărită la închidere şi eventual ajutată dacă nu reuşea singură. Şi atât.

În 1695 Sfântul Teodosie construieşte catedrala Sfintei Treimi.

În primăvară ne-a vorbit maica Stareţă, ucenică a Sfântului Lavrentie. În obşte sunt mai multe ucenice ale Sfântului care a fost canonizat în 1993.

La ora 23 ajungem la vama cu Rusia. Iniţial a părut că vom trece repede, dar s-a ivit o problema cu autocarul nostru care plecase fără foaia de drum. Aşa că am fost întorşi înapoi în aşteptarea unui curier care să vină de la Cernăuţi cu actele autocarului. Stăm în vamă exact 30 de ore. Zi de lectură intensivă. Nimeni nu a pus nici o întrebare. A fost mai dificil din cauza lipsei de apă potabilă. Febra care o aveam mulţi dintre noi sporea deshidratarea, dar se pare că nu s-a murit nici de sete. Cărţile cu vieţile sfinţilor la care nădăjduiam că ne vom închina, treceau cu viteză de la unul la altul. La un moment dat ne gândeam că dacă am fi fost vrednici să la fi citit de acasă, nu ne-ar mai fi ţinut Sfinţii priponiţi atâta în vamă, aşa că dădeam zor la lectură. Nici n-am băgat de seamă când a plecat autocarul cu noi, până în momentul când ni s-au cerut din nou paşapoartele.

Marţi, 25.09, ora11,45. Ajungem în Smolensk.

La Catedrală, ne închinăm la icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Este de câteva sute de ani, copie după o icoană pictată de Sfântul Apostol Luca. Este foarte mare, ajung exact să-i sărut mâna care ţine Pruncul. În dreapta, pe solee, se află o raclă mică cu sandalele din fier ale Sfântului mucenic Mercurie, ucis de tătari. Una din ele izvorăşte mir. Icoana Sfântului Serafim de Sarov, făcătoare de minuni, este la intrarea într-o încăpere a bisericii, unde se află moaştele a patru mitropoliţi. Silvestru al II-lea, Simon al II-lea, Silvestru al IV-lea şi Ermogen.

Miercuri, 26.09, ora 8.00 (9.00 – ora Moscovei ), ajungem la Priozersk (după ce am traversat Sankt Petersburg-ul timp de 3,30 ore). Aici ne suim pe vaporul cu care vom trece peste lacul Lagoda, spre Valaam. Suntem două grupuri. Unul de ruşi, care a fost repartizat în compartimentul din spate al vaporului – şi noi – moţaţi în faţă. N-avem stare să stăm mai mult de 10 minute înăuntru, ieşim pe punte şi dăm urgent în mintea copiilor. Ne suim peste tot pe unde avem voie, iar după ce ne creşte îndrăzneala, şi pe unde nu avem voie. Tot nu ne zicea nimeni nimic. Pentru ca să facem poze în barca de salvare, am făcut coadă. Din când în când, treceam prin uşa ruşilor, care, cuminţi la locurile lor, făceau acatist după acatist împreună cu părintele grupului. Ne ruşinam un pic, dar ne ţinea până ce treceam de uşă. Când începe să se vadă ţărmul, nu mai avem loc pe punte – entuziasmul e maxim. Vântul completează la fix răceala noastră, dar acum n-avem timp să ne gândim la aşa ceva. Vedem noi, pe seară.

La ora 13,15, ajungem în golful Nikon. Pe această insulă, toate numele erau date de monahul Nikon, care a trăit aici în secolul XVIII. La începutul sec. XX, a fost adusă pe această insulă o părticică din Piatra Îngerului din Ierusalim, din Piatra Ungerii şi din Piatra de pe Sfântul Mormânt. Pentru o păstrare a lor cu cinste s-a hotărât construirea complexului Noul Ierusalim. În 1901 s-a construit primul schit al complexului, Schitul Învierii, aşezat pe locul unde, după predanie, a ajuns Sfântul Apostol Andrei. (Înţeleg că pentru Sfântul Andrei, n-a fost o problemă să parcurgă cu piciorul, distanţa pe care eu sunt aşa bucuroasă că am parcurs-o cu autocarul). Aici se afla o cruce, a Sfântului Andrei, după care s-a construit în locul ei un paraclis, apoi această Biserică, compusă din două biserici suprapuse. Cea de jos, poartă hramul Sfântului Andrei.

Pentru a ajunge aici, se urcă pe dealul Sion. Biserica este construită după asemănarea Catedralei din Ierusalim a Sfântului Mormânt. Acest tip de construcţie este unicat în Rusia, are ca element principal Peştera Sfântului Mormânt – situată în locul Altarului, Altarul fiind în dreapta – acum distrus de comunişti. Peştera are două părţi: partea Îngerului, unde femeile mironosiţe au văzut Îngerul Învierii. Aici era o piatră mică, pătrată, - pe care a stat Îngerul, din granit de Valaam, în centrul căreia era aşezată bucăţica din Piatra Îngerului de la Ierusalim. A doua parte, este Mormântul Mântuitorului. Piatra mare de granit, conţine o bucăţică din Piatra Sfântului Mormânt. Pe această piatră se aflau steaua de argint şi un epitaf. În stânga Bisericii se afla Piatra Ungerii. Piatra Îngerului nu s-a păstrat, în locul ei în Biserică, a fost pusă Piatra Ungerii. Biserica era încălzită tot timpul anului, ca să fie o atmosferă caldă şi uscată, pentru păstrarea celor aduse de la Ierusalim.

Aproape de Schitul Galben, se vede o cruce de închinare. Vedem şi o parte a golfului Nikon, locul unde veneau înainte corăbiile. Primul lucru pe care îl vedeau cei de pe corabie era această cruce. Insula era presărată cu vreo 20 de astfel de cruci, puse în locurile cele mai neaşteptate, astfel încât, pelerinii în drumul lor pe insulă, să tot dea de ele să-şi amintească faptul că se află într-un loc sfânt.

După Schitul Învierii s-a hotărât construirea Schitului Gheţimani. De acest loc sunt legate două evenimente: ultimile momente ale Mântuitorului şi îngroparea Maicii Domnului. În cinstea acestora s-a înălţat Biserica Adormirii Maicii Domnului şi un paraclis în cinstea icoanei Mântuitorului care se roagă. Această icoană nu mai există, în locul ei a fost aşezată o cruce de închinare. Biserica era încălzită şi se slujea şi vara şi iarna. A fost părăsită pe timpul comuniştilor. Acum 3 ani a fost resfinţită, dar se slujeşte foarte rar, de două- trei ori pe vară. A fost reînfiinţată viaţa monahală ; sunt 2 părinţi: un ieromonah şi un ierodiacon. Se reface corpul de chilii. În jurul Schitului Gheţimani se afla o grădină cu pomi din toate zonele pământului. Părinţii au încercat să pună măslini, dar n-au rezistat, aşa că vor căuta ceva asemănător. În grădină este singurul loc de pe insulă unde stratul de pământ roditor este de un metru. În rest maxim 10 cm de pământ, peste stânca de monolit. Aici sunt meri de peste 100 de ani care încă mai dau roade. Creşte tot, în afară de grâu. Erau dovleaci care ajungeau până la 60 de kg.

Sfântul Ignatie Brancianinov spunea că Valaamul este un loc sfânt, pe oricare din pietrele sale se poate sluji Sfânta Liturghie.

Mănăstirea urma să intre sub ocupaţia sovieticilor. Pentru ca să nu aibă soarta Solovăţului, care a devenit unul din cele mai importante lagăre de teroare, părinţii au hotărât să plece în Finlanda. Au strâns toate lucrurile de valoare şi au trecut cu camioanele pe gheaţă în Finlanda unde au înfiinţat Mănăstirea Noul Valaam.

Ultima reînfiinţare a Mănăstirii a avut loc cu 12 ani în urmă. O parte din chilii sunt încă ocupate de familii. Părinţii le-au oferit case pe continent, rugându-i în repetate rânduri să părăsească insula, dar fără prea mult succes.

Intrăm pe canal, este ca un râu între insule. Ne apropiem de insula Porfirie. Această denumire a primit-o în cinstea părintelui schimonah Profirie care s-a nevoit aici în anii 20 sec. XVIII. Acest schimnic a murit tânăr, la 24 de ani; tot aici, peste 100 de ani, a venit să locuiască alt schimnic, Feodor. A trăit până la 52 de ani, a fost stareţ la Valaam unde a făcut câteva livezi, apoi s-a întors pe insula mică. Pe insulă se mai păstrează urme ale vieţuirii părintelui Feodor, căpşuni mari, sălbatici; paraclisul şi chilia nu se mai păstrează.

Lăsăm în spate insula Porfirie, în faţă se deschide insula Sfântul Ioan Botezătorul. Aici, la mijlocul sec. XIX era cel mai aspru schit de pe Valaam. Se vede o cruce de închinare de granit. Părintele Ioan a trăit pe insulă 28 de ani, dintre care 4 în tăcere absolută. Nu era permis să intre aici femeile, dar şi părinţii puteau veni doar cu binecuvântarea părintelui stareţ.

Apare în faţă Biserica Sfântul Nicolae, pe insula Sfântul Nicolae. Înainte se chema insula Pescarilor. Se vede şi Biserica Mănăstirii. La bază, o cruce de închinare şi o căsuţă, numită a vameşului. Aici erau controlaţi vizitatorii să nu aducă lucruri nepermise. Insula Sfântul Nicolae era izolată de Valaam; podeţele au apărut după cel de-al doilea război mondial. Presărate, insulele Pescăruşilor, foarte mici. Pe toate insulele sunt păduri de conifere. Pe Valaam sunt tot felul de copaci necaracteristici locului. Un Paraclis al Acoperământului Maicii Domnului.

Sfântul Gherman de Alaska s-a format ca monah în Valaam. A fost trimis în Alaska, unde stat 30 de ani şi a trecut la ortodoxie aproximativ 12000 de necredincioşi. Este cinstit şi în Alaska.

Sfinţii Serghie şi Gherman - au pus începutul vieţii monahale în Valaam. Deasupra sfintelor moaşte, icoana care îi reprezintă în faţa Pristolului. Acum doi ani a izvorât mir foarte mult timp, de pa mantiile sfinţilor şi a Maicii Domnului. Au venit restauratori să verifice uleiul de pe icoană şi sa constatat că are o compoziţie necunoscută. Această icoană este singura care a rămas din vechea Mănăstire, uitată la fuga părinţilor. Probabil n-a vrut să plece.